viața omului

Doamne, cum e viața omului,
Ca o frunză-n bătaia vântului...
Azi ești verde, mândru ca un brad,
Mâine firele de păr îți cad.
Zboară anii, nu-i mai poți opri,
Rămân doar potecile pustii.
(Strofa 1)
Te trezești în zori de dimineață,
Cu sudoare strânsă de pe față,
Alergi o viață după un câștig,
Și te trezești la bătrânețe-n frig.
Ai vrut case, ai vrut mândre porți,
Dar nu iei nimic când pleci spre morți.
(Strofa 2)
Prispa-i goală, nimeni nu mai vine,
Să mai întrebe: „Mamă, ești bine?”
Copiii-s plecați prin țări străine,
Să-și adune pâinea de prin pâne.
Iar bătrânul stă la stâlpul porții,
Așteptând doar ceasul de pe urmă-al sorții.
(Refren)
Doamne, cum e viața omului,
Ca o frunză-n bătaia vântului...
Azi ești verde, mândru ca un brad,
Mâine firele de păr îți cad.
Zboară anii, nu-i mai poți opri,
Rămân doar potecile pustii.
(Strofa 3)
Oul din cuibar și apa din fântână,
Au rămas doar amintiri în mână.
Tot ce-ai strâns cu trudă și cu jale,
Se topește-n praful de pe vale.
Rămâne doar pământul cel tăcut,
Să primească omul ce s-a dus.