Familia

În lumea noastră, de copii,
Avem povești și bucurii.
Iustin e mare, treisprezece ani,
Pe drumuri joacă, n-are bani,
Dar are minte de copil,
Încăpățânat și nu docil.
De părinți el nu ascultă,
Are-o încăpățânare multă,
Cartea e plictisitoare,
Iar la mame, ca la soare,
Răspunde-n față, tare-n gură,
Asta e a lui natură!
Dar vine-acum și Antonio,
Unsprezece ani, e rău
Încrezut și cam mofturos
Cu telefonul e tot mereu
Stă pe el de dimineață,
Până seara, nu face nimic în viață.
Nu-i place cartea, deloc, deloc,
Stă cu jocuri, în orice loc!
Dacă rețeaua nu merge,
Și telefonul se alege
Cu ecranul negru, mort,
Țipă, face mare sport,
Că răsună toată casa,
Când îi dispare... telefonul-masa!
Mai jos e Matei, nouă anișori,
Dar la minte-i peste nori!
Deștept, inteligent, ce să zic,
La matematică e un voinic!
Adună, scade, înmulțește,
Și pe alții îi uimește.
Însă cartea de română,
I se pare o furtună.
Trebuie să scrie, să citească,
Și mama începe să „răcnească”,
Când Matei nu scrie bine,
Și plânge, vai, de el, rușine!
Căci cartea-i grea, nu-i de el,
Matematica-i castel
Și-apoi Maia, mică, isteață,
Cinci anișori, o scumpete-n față.
La grădiniță merge-acasă,
Doar joaca-i e cea mai frumoasă.
E liberă ca un fluture,
Dulciuri vrea, nu are cultură,
De ciocolată și bomboane,
Și Tedi în multe coane!
Mănâncă acadele, e isteață,
Cea mai mică din această viață!
Patru copii, cu visuri diferite,
Cu zile pline, neîmblânzite.
Iustin pe drum, Antonio pe ecran,
Matei la cifre, un mic titan,
Și Maia, cu dulciuri în mână,
Toți împreună, o săptămână!